În ultimii ani, mai ales după 2012, tot mai mulți dintre noi au început să se întrebe lucruri, să caute dincolo de aparențe. Dacă ne luăm după ceea ce se zice, că venim la întrupare pentru a învăța și evolua continuu ca spirite, este un pas normal pe care fiecare îl face în ritmul lui. După ce cauți în exterior fără prea mult succes, te îndrepți spre interior pentru răspunsuri. Se trezește treptat intuiția și ceea ce-mi place să numesc „busola adevărului”. Aceasta te ajută să simți un adevăr, să rezonezi din interior, să ai un ”gut feeling” pe care înveți să-l asculți. Normal că la început intervine foarte des mintea, toate programele înmagazinate, toate dogmele, dar cu cât perseverezi, ți-e din ce în ce mai ușor să faci diferența și să alegi adevărul. Diferit de fostele tale adevăruri.
O posibilă capcană este aceea de a te agăța de un nou adevăr, considerându-l absolut. Sunt multe fațete și totul evoluează permanent. Avem de învățat flexibilitatea, adaptarea continuă, care de fapt sunt parte din evoluție. Spuneam despre curgere, este ca și când te lași să curgi fără să opui rezistență, doar cu o încredere totală în Viață care îți demonstrează sau demolează adevăruri.
De ce ne agățăm de multe ori de propriile adevăruri? Din perspectiva mea, foarte multe piedici pe care le întâmpinăm pe drumul nostru sunt create de propriul orgoliu, mascat atât de bine încât de multe ori nu-l recunoaștem. Cum se definește orgoliul? În Dex găsim: ”părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială, îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie. Opinie foarte avantajoasă, asupra valorii sau importanței personale, care depășește aprecierile altora.”
Păi de ce depășește aprecierile altora? De ce nu se poate ca ceilalți să fie oglinzi drepte care să te îndrume spre o variantă reală a propriei persoane? De ce se creează o distorsiune? Am înțeles că ne naștem cu un anumit nivel al orgoliului, în funcție de proveniența ca Spirit, în funcție de alte vieți, dar de ce nu se practică o educație corectă a orgoliului de când suntem mici? De ce nu aflăm despre toate nivelurile orgoliului? Cu siguranță ne-ar ușura viața o asemenea cunoaștere.
Mi-am conștientizat propriul orgoliu târziu și a durut al naibii de rău pentru că era vorba de orgoliul de la nivel de Sine, adică cel mai bine ascuns. Cât am lucrat pe acest aspect? Încă o fac. De fapt habar nu am dacă am descoperit toate ascunzișurile lui. Am aflat totuși că nu e indicat să-l nimicești total, pentru că are o utilitate în cantități potrivite. Ca în orice, e nevoie de echilibru.
În relațiile cu cei mai apropiați oameni, mi-a fost predată lecția smereniei pentru că, la nivel interior, nu acceptam părerea celuilalt și îl desconsideram chiar dacă în cel mai subtil și inconștient mod, dar cu o aroganță pe care ceilalți o simțeau. Este rețeta perfectă pentru a atrage relații dificile cu cei din jur. O buclă ciudată, pentru că ceilalți nu te trag de mânecă să-ți spună ”băi vezi că prea transmiți că ești miezul din gălușcă”! Sau dacă o spun uneori, tu nu auzi tot de orgoliu. Așa că ești singur cu lecția asta și te dai cu capul să te doară.
Acceptarea victimizării din orgoliu ascunde jocul călău/abuzator care, atunci când se finalizează, aduce suferința la o cotă înaltă. Aparent te ascunzi sub masca sacrificiului, când de fapt ești jucat pe degete de orgoliu. În perspectiva mea, cei care-și însușesc statutul de victimă în propria viață, sunt de fapt afundați în propriul orgoliu bine ascuns.
Altă fațetă: simplu fapt că gândești despre cineva că e sărit de pe fix din ceea ce spune, este tot orgoliu. Poți să fii de acord cu cineva, sau să analizezi de ce nu ești. În momentul în care emiți o judecată, o critică, sari la ceartă, deja vorbește orgoliul. Este o linie fină între a-ți expune o părere ca o constatare, o analiză proprie și aceea de a o lansa ca pe un adevăr absolut pe care tu îl știi, iar celălat e varză pentru că nu-l vede și nu-ți dă dreptate. În căsnicia mea am făcut asta deseori, mi-am expus păreri care nu erau aceleași cu ale soțului. El m-a luat în râs, m-am supărat și închis în mine alegând să mă victimizez.
Este un joc frumos al orgoliului care te păcălește cu brio. În mintea ta crezi uneori că deții adevăruri și dai peste nas celor care nu sunt de acord cu tine. Haios de urmărit. Ușor de judecat. Greu de stat pur și simplu neutru, în strarea de ”curgere” în care poți trece ceea ce auzi/ citești prin propriile întrebări și analize. Intuiția este un ajutor excelent în combaterea orgoliului. ”Ce-mi spune intuiția despre ce aud/ ce citesc de la X?”
Acceptarea faptului că sunt oameni care au evoluat mai mult, au cunoaștere mai vastă și acces la alt gen de informații este iar o trecere peste propriul orgoliu. Înțelepciunea este prețioasă și doar când lași orgoliul deoparte ai acces la ea prin diferite căi.
Încerc să percep mai bine limita între autenticitate și vanitate. De când mă știu, a trebuit să mă cenzurez în a fi autentică. Adică sinceră, împărtășindu-mi deschis gânduri, emoții, bucurii. Spre exemplu, mi-ar plăcea să scriu câteva articole despre studenția mea la Paris, despre ”ma belle vie” din Franța, despre zecile de călătorii și ce am simțit în fiecare loc vizitat de pe această planetă. O voce implantată adânc îmi spune că aș fi interpretată ca o răsfățată a sorții și aș stârni judecăți. Am fost învățată de mică să ascund aceste bucurii sufletești pe care Viața mi le-a dăruit cu mărinimie. Era cumva normal pe acea vreme, imediat după revoluție…
Îmi aduc aminte că la 11 ani, am plecat cu ai mei 3 săptămâni în India. Se fuma în avion pe atunci, mă înecam de atâta fum : ) Pe plaja Oceanului Indian, la Goa, după distracție, lucram să recuperez lecțiile la matematică. La întorcere a trebuit să spun tuturor o minciună. Lipsisem atât de mult de la școală ca să merg la niște tratamente medicale….Nu am avut voie să împărtășesc nimănui că fusesem invitați la o nuntă fabuloasă în India, că vizitasem și Bangkok și Singapore. Lipsa acestei ”libertăți” de-a lungul anilor a hrănit subcontientul meu și acolo, pe ascuns, orgoliul s-a mărit. Prietena noastră Umbra. M-am ferit de oameni, dar am hrănit ceva ce de fapt mă controla…
Mă întreb dacă sentimentul de invidie este legat cumva de orgoliu. Dacă mă gândesc că cel care simte invidie se consideră de fapt o victimă că el nu beneficiază de ceva, da poate fi o legătură.
După cum vezi, am încercat să expun câteva măști sub care se ascunde orgoliul, sigur nu am acoperit tot.
Închei prin a privi și în exterior. Trag un semnal de alarmă asupra orgoliului supraetajat pe care unii dintre leaderii spiritualității îl dezvoltă. Se poate chiar să nu conștientizeze, fiind prinși în propria bucățică de misiune. Poate este doar părerea mea, dar în aceste momente în care umanității i se cere să se unească în credință, să pășească în sus pe scara evoluției cu curaj, să își controleze propria viață, să producă schimbări în bine pe plan global, nu văd deloc o colaborare între marii maeștri spirituali.
Fiecare rămâne pe pagina lui online, unii mai darnici oferă gratuități, dar nu reușesc să pricep de ce nu se coalizează pentru a oferi ghidare unei mase de suflete care are nevoie de asta acum. De ce nu lucrează împreună pe zonele lor de specialitate? De ce nu comunică la un nivel mai larg? Poate că dacă Deepak si Eckhart ar promova o meditație împreună, ar ajunge la câteva sute de mii de oameni! În România, unde sunt foarte mulți oameni înțelepți, mi-a venit acum în minte prof. Dulcan și prof. Colceag. Câți ar urmări un live cu ei doi vorbind despre ceea ce e de făcut acum? Exemple am multe în gând, dar nu mai dau nume.
De ce nu trecem la conceptul de sinergie spre beneficiul cât mai multor oameni? Să fie așa de bine ascuns orgoliul că nici nu se gândesc la asta? Ufff…
Pe curând,
A M